Ce-i fericirea?

Și azi mă-ntrebi ca din senin
De-ar fi să știu ce-i fericirea,
Cum e să simți că pe deplin
Ți-e fericită viețuirea?

Amica mea, îți spun dar scurt:
Nu știu de aș putea să zic,
Dar poate-i gura pentru mut
Și graiul clar pentru peltic.

Sau poate-i ochiul pentru orb
Sau mamă pentru cel orfan,
Ori strălucirea unui ciob,
Ori vieții-n plus un an.

E relativă dară fericirea:
Din lucruri mari sau mici,
Din ce va fi sau ce era
Din ce-i în alții sau ce-i… aici. [arătând spre inimă]

Un lucru-i sigur și îl știu:
Pentru mine-i tot ce am,
Ce sunt, nu ce-aș putea să fiu –
Nu-i pasărea din ram!

E-un zâmbet cald ce îl primesc
Cînd plouă-i frig și-i dimineață,
E-un scurt și simplu mulțumesc,
Ce-mi umple inima de viață.

E-atuncea cînd n-am nimic, dar totul
Că știu că a tânji nu-i important,
Ci să te bucuri la tot locul
De tot ce-i mic, ce-i fascinant.

Asta-i pentru mine fericire:
Să fiu, să știu și să iubesc,
Să uit de-orice jignire
Și să visez înalt, ceresc.

Anunțuri

Titanii mai pier…

 

Din când în când, un titan mai apune

În cercuri adânci de tunet și șoapte

Și lasă în urmă scântei de minune

Ce se pierd ca nălucile-n noapte.

 

Privind o scânteie nu vezi un foc

Și-o urnă divină n-o poți petici;

Nu poți să schimbi bizantin în baroc,

Așa cum nu poți și urî și-a iubi.

 

Nu-i totuna titan sau păduche a fi;

Păduchilor lipsa nu li se simte

Căci de-alde ei mai sunt multe mii

Trebuința să le poată dezminte.

 

Un titan însă, atunci cînd dispare

E ca și cînd timpul în loc s-ar opri

Și-ar plânge secundele în disperare

Și ceasurile de plictiseală ar aiuri.

 

Totuși, titanii uneori mai și pier.

Peste toate o tăcere adâncă se lasă

Cînd ei cad c-o cruzime de fier –

Dar poate astă soartă le fu aleasă.