Trece Isus spre Golgota și azi
Și se uită la tine-ndelung;
Trec gloatele și-n tăcere auzi
Strigăt de șoapte prelung.
Trece Isus spre Golgota din nou
Să moară și anul acesta.
Poate acum vei auzi ca un ecou
“Iartă-l, Tata, și pe acesta!”
Trece Isus spre Golgota acum.
Urmează-L, nu sta înlemnit!
Căci cine-L urmează pe drum,
Acela va fi salvat și smerit!
Trece Isus spre Golgota și stai
Și privești cum plânge urcând
Pe dealul durerii și n-ai
Curaj ca să urci cu El îndurând…
Era o vreme-n viața mea
Când vrut-am din noroi să ies.
Era vremea-n care nu-mi păsa
De doiul dinainte mi s-a șters.
Ce dacă-s una și a nimănui,
Ce dacă singură trăi-voi?
Dar vine timpul când ramâi
Doar tu, un boț de ceară și noroi.
Și-atunci îți ceri din nou dreptatea
Și-a sorții ironie o invoci.
Dar taci! Căci tot tu, singurătatea
O chemi mereu și o provoci.
Nu-ți cere dar dreptate și osândă
Și caută să dai ca să primești
Căci nu știi când vremea fi-va blândă
Și-ai vrea din nou ca să iubești.
Atunci, soarta îți va râde iar semeț:
“Tu, muritor cu inimă deșartă,
Plătește-acum dreptății-un preț
Și un tribut vremii ce nu iartă.
Căiește-ți inima de egoism
Și-alungă-ți eul singuratic.
Fă din toate astea-un aforism,
Căci de azi, vei fi iubirii-ostatic!”
Se spune că este extrem de ușor să păcălești un copil, ei nu interiorizează faptele la fel de mult ca noi, adulții. Nu este deloc în acest fel, copiii simt mult mai profund ca noi, “oamenii mari”. Ei sunt fără vină, sunt atât de puri. Unii numesc asta naivitate, dar poate ar trebui să o numim putere! Ei sunt cu adevărat puternici pentru că ei chiar sunt așa cum îi văd pe cei din jurul lor: iubesc sincer, apără loialitatea, gîndesc onest. Ei sunt cu adevărat puternici! Pe noi ne dezumanizează viața: cu fiecare experiență de viață prin care trecem nu devenim mai puternici, mai duri, mai de neatins, neclintit, neimpresionat, ci ele doar ne mai răpesc câte un pic din acel ceva, pur, pe care-l au copiii.
Din amăgire în amăgire, un copil poate fi păcălit de mămica lui că nu i se va întampla nimic, că nu doare, că mama e acolo. Însă, în momentul critic, mama poate fi pusă în situația de a participa chiar la acel act de care copilul se teme teribil. Știți cum își privește copilul mama în acel moment? Nu știu dacă durerea fizică îi provoacă atâtea lacrimi cîte durerea pe care i-o provoacă trădarea pe care o simte. Se uită la mama lui ca un om mare care este trădat și vândut de către cel mai bun prieten al său. “Dar mama, cea în care am încredere deplină, zicea că e aici ca să mă apere și, defapt … ” probabil că gîndește micuțul… Iar adulții asistă pasiv, cu o calmitate aproape perfectă (uneori cerută de etica profesională, de meserie). Târziu, după aceea, ne dăm seama…
Noi nu suntem mai puternici cu experiențele de viață pe care le acumulăm, ci doar mai superficiali, învățăm să gîndim din ce în ce mai la suprafață, nimic să nu ne mai miște, nimic să nu ne mai impresioneze, nimic să nu ne mai facă.. vulnerabili, umani… Suntem la fel de slabi ca un copil de doi anișori, dar din ce în ce mai superficiali cu fiecare experiență…
Poate că nu este așa, dar dacă totuși este?
Dar, dacă totuși ESTE?
Cand din somn tu te trezești
Fără chef ca să glumești,
Află de la mine dar
Ziua asta-i în zadar.
Lasă cheful ca să vie,
Ia un dram de veselie,
Bea o ceașcă cu umor,
Fii de zâmbete izvor!
Râzi, glumește și uită tot;
Haide nu mai sta pe loc!
Hopa sus, că-i dimineață,
Să pornim cu chef de viață!
Romania mea este frumoasa, este unica, este altfel… pentru ca este a mea, e tara in care m-am nascut si tara in care vreau sa-mi gasesc un rost, sa fac ceva pentru ea si pentru romanii ei! Asa cum este ea corupta (poate..), saraca, batrana, nedreapta, plina de scandaluri politice, minoritati cu pretentii exagerate, fara paduri, cu gropi, cu hotii si cu minciuna… Nimeni nu e perfect! Romania mea poate fi si fermecatoare, ospitaliera, isteata, brilianta chiar, cu valori si plina de valori… Asta vedem?
Cum as vrea sa fie Romania noastra? Romania noastra vreau sa fie … a noastra, inainte de toate! Un loc mai bun, mai sigur, mai valoros pentru copiii mei, ai nostri; un loc din care sa nu fiu nevoita sa plec ca sa mi se recunoasca valoarea, un loc in care sa pot face ceva pentru viitorul nostru, un loc din care, daca sunt nevoita sa plec, sa nu-mi doresc sa iau decat un singur lucru – biletul de intoarcere!
Asta este Romania mea, asa as vrea sa fie Romania noastra! Eu vreau sa lupt pentru ea, pentru tara copiilor mei si pentru tara parintilor mei! Bunicii mei au luptat pentru ea, au avut incredere ca ceva bun se poate ridica de aici, au platit cu viata libertatea noastra, iar eu … plec in alta tara “pentru un trai mai bun”! Sa luptam pentru Romania, sa o iubim in fiecare zi, nu doar cand e ziua ei! E tara noastra!
La multi ani, Romania! La multi ani romanilor!
Și azi mă-ntrebi ca din senin
De-ar fi să știu ce-i fericirea,
Cum e să simți că pe deplin
Ți-e fericită viețuirea?
Amica mea, îți spun dar scurt:
Nu știu de aș putea să zic,
Dar poate-i gura pentru mut
Și graiul clar pentru peltic.
Sau poate-i ochiul pentru orb
Sau mamă pentru cel orfan,
Ori strălucirea unui ciob,
Ori vieții-n plus un an.
E relativă dară fericirea:
Din lucruri mari sau mici,
Din ce va fi sau ce era
Din ce-i în alții sau ce-i… aici. [arătând spre inimă]
Un lucru-i sigur și îl știu:
Pentru mine-i tot ce am,
Ce sunt, nu ce-aș putea să fiu -
Nu-i pasărea din ram!
E-un zâmbet cald ce îl primesc
Cînd plouă-i frig și-i dimineață,
E-un scurt și simplu mulțumesc,
Ce-mi umple inima de viață.
E-atuncea cînd n-am nimic, dar totul
Că știu că a tânji nu-i important,
Ci să te bucuri la tot locul
De tot ce-i mic, ce-i fascinant.
Asta-i pentru mine fericire:
Să fiu, să știu și să iubesc,
Să uit de-orice jignire
Și să visez înalt, ceresc.
Din când în când, un titan mai apune
În cercuri adânci de tunet și șoapte
Și lasă în urmă scântei de minune
Ce se pierd ca nălucile-n noapte.
Privind o scânteie nu vezi un foc
Și-o urnă divină n-o poți petici;
Nu poți să schimbi bizantin în baroc,
Așa cum nu poți și urî și-a iubi.
Nu-i totuna titan sau păduche a fi;
Păduchilor lipsa nu li se simte
Căci de-alde ei mai sunt multe mii
Trebuința să le poată dezminte.
Un titan însă, atunci cînd dispare
E ca și cînd timpul în loc s-ar opri
Și-ar plânge secundele în disperare
Și ceasurile de plictiseală ar aiuri.
Totuși, titanii uneori mai și pier.
Peste toate o tăcere adâncă se lasă
Cînd ei cad c-o cruzime de fier -
Dar poate astă soartă le fu aleasă.
